Rezumat
Prezentul Studiu
a fost conceput, în viziunea autorului, în sensul unei atenţionări a cititorului,
jurist sau simplu cetăţean, persoană fizică sau juridică, entitate privată sau
publică, familiarizaţi sau nu cu sistemul judiciar românesc, asupra unei
succesiuni de acte, fapte şi decizii, atitudini şi comportamente ale celor ce
trăiesc în interiorul sistemului de justiţie din România ori în afara acestuia
şi care, în diverse forme, unele chiar aparent onorabile, pot distorsiona actul
de justiţie şi îi pot transforma pe slujbaşii justiţiei în slujbaşi de casă ai
unor grupuri de interese dintre cele mai diverse.
Trebuie precizat
că ipotezele de lucru vizează stări de pericol concret şi concretizat şi de
risc potenţial, pe care responsabilii sistemului au obligaţia în principal să
le prevină, iar în subsidiar să le înlăture.
Studiul şi-a
propus să scoată în evidenţă necesitatea acută de schimbare radicală a modului
de recrutare, evaluare şi promovare a judecătorilor şi procurorilor, distinct
pentru fiecare dintre cele două categorii, abordarea diferită celei prezente, a
ceea ce semnifică Mecanismul de Cooperare şi Verificare, nevoia de
depolitizare, cu precădere legislativă,
a actului de justiţie, precum şi imperativul asigurării nu numai a
imparţialităţii şi onorabilităţii judecătorului şi a procurorului, dar şi a
percepţiei publice în acest sens.
Cuvinte cheie: judecător, procuror,
MCV, persuasiune, vulnerabilitate.
Study
on risk and / or vulnerability factors of the
system of justice in Romania
Summary
This
study was designed, according to the author’s point of view, to be a warning of
the reader, working in the legal system or ordinary citizen, individual or
company, private or public entity, familiar or not with Romanian judicial
system, over a succession of acts, deeds and decisions, attitudes and behaviors
of those living within the justice system in Romania or outside it, and which,
in various forms, some seemingly honorable, have the ability to distort justice
and to transform judicial officers into servants of the most diverse groups of
interest.
It
should be noted that the working hypothesis are targeting a state of
materialized and actual danger and potential risk, that the system managers are
required primarily to prevent, and, in the alternative, to remove them.
The
study aims to highlight the critical need to radical change in the recruitment,
evaluation and promotion of judges and prosecutors, separately for each of the
two categories, the approach different of the present one, of the meaning of
the Mechanism for Cooperation and Verification, the need for depoliticize,
especially legislative, of the judicial process and the imperative of ensuring
not only the impartiality and reputation of judges and prosecutors, but also
the public perceptions in this regard.
Keywords:
judge, prosecutor, MCV, persuasion, vulnerability.
I. Introducere
În timp, de
regulă la începutul fiecărui an calendaristic, „unităţile” poziţionate în
diversele zone ale sistemului de justiţie din România(instanţe şi parchetele
aferente, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional al
Magistraturii, Ministerul Justiţiei), îşi inventariază rezultatele anului
precedent şi scot în evidenţă, tot de regulă, succesele obţinute şi, într-o mai
mică măsură, neîmplinirile, acestea din urmă expediate telegrafic şi însoţite
de angajamente şi propuneri formale şi generaliste de îndreptare, date mai apoi uitării până la viitorul raport
de bilanţ.
Din păcate, din peisajul sistemului judiciar
românesc lipsesc acele indispensabile analize profesionale, punctuale dar şi
generale, care să identifice periodic vulnerabilităţile procesului de
înfăptuire a justiţiei, de natură instituţională, organizatorică, profesională,
umană, să le analizeze şi să le înainteze decidenţilor, însoţite de propuneri
concrete de evitare ori eliminare a lor, propuneri de natură legislativă,
organizatorică sau chiar represivă, acolo unde este cazul. Lipsa unor astfel de
analize nu ar trebui să surprindă, constituind un fapt aproape firesc în
condiţiile în care în prezent nu există, organizaţional şi funcţional, o
structură căreia să îi fie repartizată o atare competenţă. Este adevărat că
inspectorii din cadrul Inspecţiei judiciare de pe lângă C.S.M. au reţinut în
rapoartele lor unele deficienţe organizatorice sau profesionale, dar
aprecierile lor s-au limitat la greşeli individuale sau erori de management la
nivelul unei anumite unităţi verificate, au vizat sancţionarea greşelilor şi nu
prevenirea acestora şi nu s-au extins la nivel concluziv sistemic, concentrându-se pe anchetă, nu pe sinteză
analitică.
Am încercat prin
consideraţiile de faţă să indicăm câteva zone de risc şi vulnerabilitate ale sistemului
şi ale procesului de înfăptuire a justiţiei, unele dintre situaţiile reţinute
putând apărea la prima vedere exagerate sau pur teoretice. Vom argumenta
ipotezele ce vor fi invocate în continuare şi vom aprofunda asupra diversităţii
şi onorabilităţii camuflate (de cele mai multe ori) a mijloacelor de
influenţare a deciziei judecătorului(sau a procurorului).
Sigur că, acolo unde există cumulativ bună credinţă şi tărie de caracter din
partea magistratului, experienţă de viaţă şi atitudine prudentă, rezervată în
relaţiile cu terţii, orice tentativă de influenţare, de manipulare, de racolare
ori de îndatorare a magistratului, oricât de persuasivă ar fi aceasta, devine
ineficientă şi chiar riscantă pentru cel ce o promovează. Dar, determinat şi de
cauzele obiective ale modului deficitar de recrutare a judecătorilor şi procurorilor,
precum şi de reglementare a cadrului legal de evoluţie profesională a acestora,
realitatea concretă a rezistenţei sistemului şi a magistraţilor la tentaţii sau
capcane de catifea lasă loc de mai bine.
O ultimă
precizare: consideraţiile avansate aici nu constituie un exerciţiu logic-argumentativ
din partea autorului ori speculaţii filozofico-psihologico-sociologice, ci
reprezintă realităţi constatate şi/sau analizate, individual ori prin
contribuţii colective instituţionale în decursul multor ani de activitate în
cadrul sau în legătură cu sistemul de justiţie românesc şi cel european, în
funcţii de execuţie şi de conducere, de supraveghere, control şi sinteză.
Pentru a elimina totuşi posibila suspiciune a unui subiectivism excesiv, ori a
unei deformaţii profesionale, am argumentat acolo unde a fost cazul, cu puncte
de vedere exprimate de specialişti în materia respectivă, psihologică,
sociologică ori a mijloacelor de persuasiune mascată.
Studiul de faţă
nu este menit să acuze, să discrediteze ori să aducă atingere demnităţii
vreuneia din categoriile analizate, ci doar să atenţioneze, iar situaţiile cercetate
nu constituie neapărat generalităţi, dar există, se manifestă şi au potenţialul
dezvoltării în lipsa măcar a unei atenţionări.Această menţiune va fi reluată şi
la finalul textului pentru înlăturarea oricărui echivoc.
II. Factori de vulnerabilitate
1.
Auditorii de justiţie
Această categorie
a viitorilor judecători şi procurori va fi analizată sub mai multe aspecte.
- vârsta.
Sistemul de învăţământ din
România face posibilă absolvirea facultăţii de drept la vârsta de 22 ani. La
această vârstă mulţi dintre absolvenţii de facultate susţin concursul de
admitere la
Institutul Naţional al Magistraturii şi parte dintre ei
reuşesc să acceadă la Institut. Ponderea
celor admişi la I.N.M.
cu vârste între 22-23 ani este consistentă, iar filozofia lor studenţească despre
viaţă este previzibilă şi explicabilă, cu atât mai mult cu cât programul de
pregătire iniţială de la
Institut este conceput similar unei programe studenţeşti de
învăţământ. O atitudine mai relaxată în raporturile cu terţii şi o preocupare
mai redusă sau deloc faţă de eventuale intenţii neonorabile ale acestora(terţilor)
sunt aproape fireşti şi explicabile în contextul dat. Este foarte dificil,
obiectiv, să pretinzi unor tineri studenţi-auditori ale căror nevoi de toate
felurile sunt acute, diverse şi multe,
plini de elan şi creduli, să manifeste, în raport de integritatea lor
profesională prezentă dar mai ales viitoare, vigilenţă, responsabilitate şi
rezistenţă la oferte de tot felul, în condiţiile în care, pe de o parte nimeni
nu îi atenţionează programatic şi instituţional în acest sens, iar pe de altă
parte ofertele şi ofertanţii(sursele)
sunt aparent inofensivi/inofensive şi nu pretind la schimb nicio condiţionare
imediată.
Deseori însă, realitatea se vădeşte în timp a fi alta, iar efectele acceptării
unor oferte „nevinovate”, care pot viza fie viaţa personală a viitorului
magistrat, fie viaţa de familie, slăbiciunile sau pasiunile sale, în general
vulnerabilităţile modului său de viaţă(pe care sursa are timpul şi mijloacele să le aprofundeze),
se vor materializa tot în timp, în ani, atunci când sursa va solicita „ajutorul” ţintei(fostul
tânăr auditor), devenit judecător sau procuror, în cauze concrete instrumentate
de datorul magistrat. Devine greu, uneori imposibil, pentru ţintă să refuze o cerere, atunci când
vine din partea unei persoane care în timp i-a asigurat satisfacţii de tot
felul, acceptate naiv pe considerentul că i se cuvin şi vin din partea unor
ofertanţi aparent dezinteresaţi.
Sigur că atari ipoteze sunt valabile şi în cazul judecătorilor şi procurorilor
mai experimentaţi,
dar câmpul de aplicaţie preponderent este cel al tinereţii ţintei, fie că are
calitatea de auditor ori de magistrat.
De aceea se
impune, printre altele, o regândire a limitei de vârstă
pentru accederea la I.N.M.
şi implicit în funcţia de magistrat, care să confere o minimă garanţie de
maturitate în gândire pentru cei ce-şi vor asuma responsabilităţile unei atari
funcţii. Până atunci însă, în plan imediat, va trebui conceput şi aplicat un
program coerent(I.N.M., C.S.M., instanţe, parchete) de conştientizare a
tânărului auditor asupra responsabilităţii sale, pentru că „din momentul admiterii sale la Institut, tânărul
respectiv trebuie educat să
înţeleagă, instituţional, că a intrat într-o cu totul altă zonă de evoluţie
profesională şi de responsabilitate a vieţii sale şi că din acel moment va trebui să gândească şi să acţioneze
aproape exclusiv în rigorile spaţiului public de decizie juridică şi să
priceapă că actele sale de atitudine şi comportament nu îl mai privesc doar pe
el, ci mai ales pe ceilalţi”.
- proceduri neadecvate de formare a
auditorului de justiţie la I.N.M.
Am arătat şi în
alte ocazii că pregătirea auditorilor la
I.N.M. în primul an mai ales nu constituie altceva decât o
prelungire a vieţii studenţeşti, prin obligarea acestora de a participa la
numeroase cursuri teoretice susţinute şi de cadre didactice universitare.
Analizele anterioare amintite vizau ineficienţa unui atare mod de pregătire
pentru viitorii magistraţi. Aici vom aborda însă subiectul prin prisma temei de
faţă, a vulnerabilizării sistemului judiciar.
De regulă,
relaţia elev-profesor, prin natura sa, instituie un ascendent al profesorului
asupra elevului pe care l-a învăţat carte, lucru firesc de altfel.
Acest firesc devine însă nefiresc atunci când elevul este auditor de justiţie,
iar profesorul este şi avocat. Este notoriu că în prezent calitatea de formator
la INM o deţin nu
doar magistraţi, ci şi avocaţi sau cadre didactice din învăţământul superior
juridic, acestea din urmă practicând şi avocatura la nivel de pledant sau de
consultanţă. În sala de şedinţă judecătorul fost auditor trebuie să conştientizeze
că în faţa sa se află doar avocatul, nu fostul profesor, fără a se simţi dator
să manifeste un respect suplimentar dacă avocatul i-a fost şi profesor la I.N.M. Un atare respect este
de înţeles în afara sălii de şedinţă, dar neoportun în exercitarea actului de
justiţie din perspectiva imparţialităţii şi a aparenţei de imparţialitate a unui
judecător, graniţa dintre o atare formă de respect şi riscul deformării, chiar involuntare
şi numai aparente, a deciziei judecătorului fiind foarte fragilă, realitate materializată,
de exemplu, destul de frecvent în sala de şedinţă, unde, din inerţia unei respectuoase
amintiri didactice, judecătorul se adresează avocatului-profesor cu formula „domnule
profesor” în loc de „domnule avocat”.
Pentru a înlătura
orice echivoc al relaţiei auditor-profesor în viitorul devenirii lor
profesionale şi pentru a evita orice risc de depăşire a graniţelor unui respect
formal al fostului auditor devenit magistrat în raport cu avocatul ce i-a fost
profesor se impune ca toată activitatea de pregătire de la INM să fie acoperită doar cu
magistraţi în funcţie. Este o măsură la îndemână şi mai puţin
costisitoare, la cel puţin aceiaşi parametri calitativi de pregătire specifică
aplicată.
În acelaşi
registru trebuie evaluate şi aşa numitele protocoale de colaborare încheiate de
INM în legătură cu pregătirea auditorilor, exemplul cel mai elocvent prin
efectele sale previzibil şi consistent negative în timp fiind Protocolul dintre
INM şi Uniunea Avocaţilor încheiat pe data de 9 mai 2012, pentru o perioadă de
5 ani, cu posibilitatea prelungirii tacite. Printre alte activităţi comune
avocat-auditor prevăzute de Protocol se numără şi următoarele: stabilirea de contacte cu potenţialii
clienţi(!?), organizarea agendei
întâlnirii cu clientul(!!??); participarea la acordarea de consultaţii
cu caracter juridic cu acordul
clientului(!!!???); participarea la şedinţele de judecată alături de avocat(!?). Este suficientă analiza chiar şi numai a
acestor patru obiective prevăzute în Protocol pentru a semnala previzibilele
efecte negative şi situaţiile de risc potenţial într-un viitor nu foarte
îndepărtat, generate de prestaţia publică a auditorului în tandem cu avocatul
şi clienţii acestuia, inclusiv în sala de şedinţă şi de consecinţele acesteia
asupra credibilităţii viitorului magistrat, a independenţei sale şi a aparenţei
de imparţialitate, atunci când va fi chemat să judece cauze ale maestrului
avocat îndrumător sau ale clienţilor săi. Acesta nu este însă singurul risc,
pentru că în perioada de pregătire la o casă de avocatură, i se oferă practic
avocatului şansa(repetăm, nu generalizăm, ci semnalăm doar riscul consistent al
apariţiei unor atari situaţii)de a-l îndatora definitiv pe viitorul magistrat,
chiar şi numai prin mijloace oneste sau aparent oneste: asigurarea gratuită a
transportului, deplasări în interes de serviciu care de fapt se vădesc a fi deplasări
recreative de socializare în cadrul unui grup determinat, suportate de avocat,
cadouri aniversare, mese festive ori de protocol,etc. Chiar şi în ipoteza de
totală bună credinţă din partea auditorului şi a maestrului, în actualele
condiţii concrete de credibilitate precară a magistratului în societatea
românească de astăzi, efectele unei astfel de colaborări nu pot fi decât
negative din perspectiva, cum arătam, a credibilităţii viitorului magistrat.
Există însă şi ipoteza unui deficit de bună credinţă din partea celor implicaţi
şi atunci rezultatul este aproape cert, anume crearea premizelor de conturare a
unei „fructuoase” colaborări viitoare pe tărâmul unei distorsionate înfăptuiri
a actului de justiţie.
Nu contestăm că într-o societate normală, cu valori şi
ierarhii bine stabilite şi respectate, o asemenea colaborare ar fi benefică,
sistemele de drept europene fiind constante în sensul acceptării unei astfel de
practici. Dar, România contemporană nu este încă, din păcate, o societate
stabil organizată valoric şi securizată instituţional şi de aceea unele iniţiative
de natura acestui Protocol trebuie evitate o perioadă de timp, spre
folosul tuturor celor interesaţi de binele public.
Vom încheia
consideraţiile despre auditori printr-un exemplu pe care iniţial am intenţionat
să îl cuprindem într-o notă de subsol. Credem însă că mesajul său şi mai ales
forma sa artistică de expunere, la superlativ, justifică o abordare mult peste
o notă de subsol.
Este vorba despre
un remarcabil film anterior anului 1989, regizat de Geo Saizescu, după un
scenariu de Titus Popovici, Secretul lui
Bachus, în care mecanismul racolării unui decident public este ilustrat,
aproape didactic, cu expunerea în detaliu a tuturor etapelor de parcurs. Pentru
o mai eficientă penetrare la public, filmul a fost conceput într-un registru al
parodiei. Nea Bachus(sursa), aparent
un cumsecade şi îndatoritor gestionar al unui depozit de vinuri, în realitate un
potent şef al unei grupări infracţionale(la acea vreme gestionarii în general
erau un fel de baroni locali), era vizat pentru cercetări într-un dosar. Dosarul
era instrumentat de un tovarăş incoruptibil(ţinta).
Verificând ţinta, oamenii lui nea
Bachus au constatat că 1.tovarăşul era căsătorit cu o femeie mai în vârstă şi
nu avea o viaţă socială recreativă şi 2.că era pătimaş împotriva duşmanilor
poporului. I-a fost trimisă la birou 1.arătoasa
domnişoară Gabi, sub un pretext oarecare, 2.pe post de victimă a unui
mârşav trădător de ţară. Momeala a
prins, a urmat idila între tovarăş şi Gabi, la munte, la mare, în restaurante,
cluburi, cadouri, toate pe banii lui nea Bachus. Peste tot, tovarăşul doar
semna nota de plată, fiind încredinţat de către cei ce trebuiau să fie plătiţi
despre respectul şi consideraţia lor faţă de tovarăş şi activitatea sa,
cheltuielile fiind „de protocol”. A venit însă şi momentul plăţii, când nea Bachus
a dat buzna în camera de hotel peste Gabi şi tovarăş şi i-a prezentat tovarăşului
toate notele de plată achitate de el, de Bachus, pentru distracţia celor doi:
„păi bine tovarăşe, dumneata credeai că am ajuns deja în comunism, unde fiecăruia
i se dă după nevoi şi, iartă-mă, ai nevoi cam mari”; i-a cerut ori banii(o sumă
foarte mare pe care tovarăşul nu o putea restitui), ori să rezolve dosarul,
altfel tovarăşii vor afla despre aventurile cu Gabi. Pentru că tovarăşul ezita,
a intervenit şi Gabi, al cărei grad de cultură chiar era nerelevant în raport
cu însuşirile sale fizice: „Tati, o laşi tu pe Gabi a ta să se arunce în faţa
trenului, ca Karenina?”. Tovarăşul a cedat şi a devenit „cârtiţă”.
Remarcabil film, remarcabili actori(Dem Rădulescu, Ştefan Mihăilescu Brăila,
Gheorghe Dinică, Sebastian Papaiani, Emil Hossu, Jean Constantin), remarcabilă
expunere didactică asupra mecanismelor de persuasiune.
Nu credem că greşim dacă sugerăm ca filmul să fie prezentat fiecărei generaţii
de auditori şi nu numai lor şi valorificat prin prisma temei de faţă,
pe de o parte, iar pe de altă parte pentru a o utilă, plăcută şi necesară
(re)memorare a câtorva dintre marile valori artistice ale neamului românesc.
2. Femeia judecător/procuror
Înainte de toate se impune o precizare foarte importantă şi
anume că subiectul ce va fi analizat aici nu aduce atingere sub nicio formă demnităţii,
statutului ori capacităţii profesionale a femeilor magistrat,
nu vizează cazuri individuale şi nici chiar colectiv determinate, ci doar
relevă riscurile la care femeile magistrat pot fi expuse, în lipsa unei
atenţionări instituţionale specifice de natură psihologică, sociologică şi de
persuasiune mascată, prin suprapunerea planului afectiv şi sentimental al
vieţii personale, precum şi al nevoii de socializare, peste planul rigid şi
restrictiv al vieţii profesionale. Precizăm de asemenea că nu sugerăm nicidecum
existenţa generalizată a unor atari situaţii, ci semnalăm doar riscul,
materializat nu o dată, al atragerii femeii judecător/procuror într-un astfel
de mecanism de persuasiune infracţională, cu menţiunea că vulnerabilitatea prin
nevoia de afecţiune
şi de apartenenţă la un grup, ce va fi analizată în continuare, este întâlnită de
regulă la femeile judecător/procuror neangrenate într-un mariaj şi cu precădere
tinere.
La începutul anului 2010, conform datelor puse la dispoziţie de
Consiliul Superior al Magistraturii, femeile reprezentau în România circa 66% din
numărul total de judecători în funcţie şi circa 60% din numărul total al
procurorilor în funcţie. În prezent procentul a crescut spre 75% în cazul
judecătorilor, dar s-a echilibrat în ceea ce îi priveşte pe procurori unde
raportul este de 51,2% femei. Datele în sine nu prezintă relevanţă decât din
perspectivă statistică. Prin prisma unor parametri pe care îi vom dezvolta în
continuare, datele devin relevante şi din perspectivă sociologică. Omul(bărbat,
femeie) este o fiinţă socială,
cu nevoi specifice acestui statut,
regula fiind că anturajul fiecăruia dintre noi ne este oarecum asemănător nouă,
în sensul unei similitudini de preocupări, de grad de cultură, de stare
materială, de cerc relaţional, de aspiraţii,
etc. Femeia judecător/procuror, structural nu se deosebeşte de tipologia
standard a unei femei, dar accede şi mai apoi trăieşte cotidian într-un cadru
pretenţios, material şi intelectual, constituit din magistraţii colegi, la care
se adaugă inevitabil şi contactele profesionale sau amicale cu avocaţi ori
cadre didactice din învăţământul superior juridic. Dorinţa de a face faţă
onorabil unui astfel de anturaj, de a fi primită şi apreciată, ca să nu mai
amintim de ipoteza în care subiectul ţine să epateze, presupune eforturi,
dintre acestea reţinându-le doar pe cele materiale şi financiare, singurele
relevante pentru tema de faţă. Îmbrăcăminte de firmă, bijuterii, accesorii,
cosmetice, toate costă. Sigur că parte dintre bunurile enumerate pot fi
acoperite financiar din salariu, dar acel salariu, care nu este chiar atât de
mare pe cât spune folclorul despre el, mai trebuie folosit şi pentru alte
cheltuieli ce nu pot fi omise: hrană, telefon, facturi, transport, etc. Pe baza
unui simplu calcul lunar, femeia judecător/procuror constată de regulă că
veniturile salariale sunt mai mici decât cheltuielile. Din acest considerent,
dar şi din nevoia noastră firească, bărbat sau femeie, de a avea pe cineva
alături de noi, femeia judecător/procuror are disponibilitatea, care devine din
ce în ce mai presantă pe măsura înaintării în vârstă, de a căuta un sprijin, un
partener, care însă va trebui la rândul său să îndeplinească anumite standarde
care să-i permită compatibilitatea cu cercul relaţional al femeii judecător/procuror.
Este notoriu că profesia de judecător/procuror obligă pe
aceştia să îşi restricţioneze consistent cercul de prieteni şi participarea la
reuniuni sau evenimente de tot felul, să cenzureze cu atenţie chiar şi
cunoştinţele întâmplătoare, relaţiile cu vecinii sau chiar cu familia. În urma
acestui proces de autoexcludere, judecătorul/procurorul constată la un moment
dat că aria lui de evoluţie socială este destul de restrânsă, de regulă la
colegi actuali sau puţini dintre foştii, iar frica de singurătate devine tot
mai prezentă cu trecerea anilor.
În acest context restrictiv, femeia judecător/procuror are foarte puţine
opţiuni decente de cuplu şi tocmai de aceea vulnerabilitatea sa se
concretizează în faţa unei eventuale propuneri de nerefuzat venită din partea
unui bărbat care: are posibilităţi financiare, normal fizic, are aparent însuşiri
morale şi afective de apreciat, atent, tandru, receptiv,
are un cerc relaţional de invidiat, acces, eventual, în cercuri diverse ale
lumii artistice, sportive, politice, etc. şi mai ales, nu pare a fi interesat
de aspectele vieţii profesionale ale
femeii judecător/procuror. Acceptând o astfel de relaţie care îi asigură un cel
puţin rezonabil nivel de trai, un tonus deosebit în rândul colegilor, o viaţă
socială de o mare diversitate, preocupări recreative acaparante, toate fără
costuri financiare, un loc central de interes din partea partenerului şi/sau a
grupului, ţinta devine dependentă şi în acelaşi
timp temătoare că ar putea pierde un atare statut, eventualitatea revenirii la
situaţia anterioară relaţiei devenind greu sau imposibil de conceput.
Este motivul pentru care la acest moment al relaţiei judecătoarea/procuroarea
este dispusă la compromisuri profesionale pe care mesianicul partener i le
propune gradual( procedeul „startului
mic” prin tehnica „aruncării mingiei
joase - low-balling, ori tehnica
„piciorului în uşă”), relaţia capătă progresiv
valenţe infracţionale, finalul fiind previzibil. Exemplul cel mai recent îl
constituie arestarea a două judecătoare de la Tribunalul Bucureşti
tocmai pentru implicare infracţională în astfel de parteneriate, dar de amintit
sunt şi cazurile unei judecătoare de la Curtea de apel Craiova(condamnată în final la 3
ani şi jumătate de închisoare cu suspendare), implicată în acte de şantaj
sexual, precum şi al unei procuroare DNA de la Galaţi, cercetată pentru
întreţinerea de raporturi sexuale cu un mult mai tânăr inculpat, fost deputat,
aflat în stare de arest şi pe care procuroarea îl ancheta pentru săvârşirea
unor infracţiuni.
Am inclus acest subiect în cadrul vulnerabilităţilor pentru că
de regulă ofertantul(sursa), susţinut
şi finanţat tot de regulă de grupuri ori structuri influente din diverse
domenii, inclusiv infracţionale, naţionale
ori transfrontaliere,
urmăreşte de la bun început, prin exploatarea slăbiciunilor personale ale
ţintei şi fisurilor sistemului, racolarea judecătoarei/procuroarei şi
influenţarea deciziilor acesteia ori ale altor magistraţi, acolo unde există
interes. O soluţie generică de prevenire a unor astfel de situaţii, cu efect
imediat, nu există, pentru că toţi factorii ce determină apariţia acestora sunt
obiectivi: pe de o parte numărul mare de femei judecător/procuror ţintă, nevoia
unei vieţi sociale, dar în limitele restrictive impuse de rigorile funcţiei,
nevoia unui nivel de trai rezonabil, dependenţa afectivă, teama de singurătate,
iar pe de altă parte preocuparea cu caracter permanent a unor grupări de a
influenţa în interes propriu decizia magistratului, cumulat cu mijloacele
diverse şi consistente alocate în acest scop. Singurele în măsură să evite în
prezent sau pe termen scurt în viitor apariţia unor situaţii de natura celor de
mai sus sunt chiar cele vizate, femeile judecător/procuror, la nivel
individual, în funcţie de caracteristicile temperamentale ale fiecăreia, grad
de educaţie, maturitate şi echilibru emoţional şi de gândire. Cele mai multe
dintre femeile judecător/procuror cunosc aceste riscuri şi au la îndemână
mijloace de contracarare. Scutul lor defensiv însă este rezultatul unor
experienţe şi acumulări individuale, iar nu o consecinţă a unei abordări
sistemice de prevenţie. Simpla existenţă a unor atari situaţii de risc dovedeşte
grave lacune de protecţie din partea sistemului, incapabil şi neinteresat se
pare în momentul de faţă să asigure o educaţie şi o instruire tematice chiar de la nivelul iniţial de pregătire la INM şi care să pună la dispoziţia
viitoarei judecătoare/procuroare, chiar numai şi prin simpla informare şi
atenţionare, mijloacele instituţionale necesare şi suficiente de apărare ori de
ripostă.
3. Bărbatul judecător/procuror
Concluziile reţinute în legătură cu femeia judecător/procuror
sunt în mare parte valabile şi pentru magistraţii bărbaţi, cu precădere pentru
cei tineri, cu menţiunea că pornind de la caracteristicile de gen ale acestora
din urmă, mecanismul persuasiv este chiar mai facil de pus în practică decât în
cazul femeilor magistrat. Nevoile fireşti ale unui tânăr sunt cunoscute pentru
că toţi am fost tineri, iar o eventuală rezistenţă la oferte care vin să
împlinească la superlativ astfel de nevoi este dificil de pretins magistraţilor
tineri, în condiţiile inexistenţei unui sistem coerent de atenţionare şi
conştientizare a acestora asupra unor atari pericole. Spre deosebire de femeia
magistrat, în cazul bărbatului magistrat ofertele nu vizează relaţii stabile,
de durată, ci superficiale, dar frecvente, vacanţe, maşini la dispoziţie, petreceri,
toate fără nicio plată imediată, sub forma unor gesturi „prieteneşti” şi „dezinteresate”.
Plata vine mai târziu(tehnica Bachus),
întotdeauna pretinsă sub forma unor „servicii” profesionale din partea
magistratului şi poate îmbrăca două forme: fie pe cale amiabilă, dacă
magistratul se complace în anturajul grupului,
acţionând în continuare pe post de „cârtiţă” în cadrul sistemului,
fie prin mijloace de constrângere ori culpabilizare,
dacă magistratul încearcă să se debaraseze de anturajul tinereţii,
amintindu-i-se acestuia sub diverse forme,
de „serviciile” primite gratis. Pentru sistem, ambele variante sunt la fel de
nocive.
Sigur că poate fi invocat ca remediu al unor astfel de stări
de fapt, descoperirea punctuală şi sancţionarea/pedepsirea celor în cauză,
remediu ineficient însă tocmai pentru că vizează individul în sine, fără efect
asupra cauzelor sistemice. Ca şi în cazul femeii magistrat şi în acest caz este
necesar ca sistemul însuşi să se protejeze prin criterii de selecţie, mai ales
vârsta şi personalitatea celor recrutaţi, instruire tematică la INM şi la instanţe şi parchete,
informare, evitarea amestecului de profesii(avocaţi, cadre didactice) în
pregătirea iniţială şi continuă a auditorilor şi magistraţilor şi în evoluţia
lor profesională, etc.
4. Magistraţii în
învăţământul superior juridic
Magistraţilor le este permis constituţional şi legal să desfăşoare
activităţi didactice în învăţământul superior juridic. Pentru că nu există
distincţii nici în textul constituţional şi nici în cel legal, s-a acceptat
prezenţa magistraţilor atât în facultăţi publice cât şi private. Pentru
activitatea lor magistraţii sunt plătiţi, dobândesc grade didactice şi devin,
nu toţi, titulari ai unor catedre la respectivele unităţi de învăţământ.
Primirea magistratului în funcţia de cadru didactic, plata sa, evoluţia sa în
grade didactice, titularizarea la catedră, toate depind de Senatul respectivei
unităţi de învăţământ şi în principal de rector. Problema majoră este că parte
dintre rectori şi membrii Senatelor profesează şi avocatura şi există
probabilitatea, concretizată de altfel în practică, de reîntâlnire a
magistratului cu colegii profesori care îl plătesc şi i-au acordat grade didactice şi catedră, în
sala de judecată unde cel plătit este judecător iar cei ce îl plătesc sunt
avocaţi în diverse cauze. Şi ce dacă,
s-ar putea spune, pentru că judecătorul este aşa de integru şi de independent
că decizia sa nu va fi influenţată de situaţia de mai sus. Da, dar chestiunea
este că nu contează ce crede judecătorul despre el însuşi şi despre
independenţa lui, ci important este că nici un om cu o inteligenţă şi logică
medie nu va crede că o astfel de judecată ar putea fi vreodată imparţială, iar
ceea ce contează pentru sistemul de justiţie este ce crede cetatea despre
imparţialitatea judecătorilor săi şi nu ce cred judecătorii despre ei înşişi. Sigur că în
cauze concrete este posibil ca judecătorul să se abţină, însă ceea ce am vrut
să subliniem aici este crearea acelui mecanism care face posibilă deformarea
unei decizii judecătoreşti prin mijloace aparent oneste prin care judecătorul
beneficiază de salariu şi alte avantaje din partea celor pe care îi judecă.
Pentru a convinge că efectele nocive ale acestui mecanism nu vizează
doar latura teoretică a credibilităţii actului de justiţie, ci se manifestă şi
în plan practic concret, de speţă, vom relua un exemplu real pe care l-am mai publicat
anterior în cadrul unei alte lucrări apărute în anul 2007. Este vorba despre
punctul de vedere al unui conducător de instanţă chemat să se pronunţe asupra
oportunităţii promovării unui coleg într-o funcţie de conducere. Iniţial, opinia argumentată
a preşedintelui a fost consistent negativă. Pentru că exista bănuiala unei
lipse de obiectivitate a poziţiei preşedintelui, experimental a fost „accesat”
factorul faţă de care se bănuia că preşedintele este „dator”, în scopul
schimbării opiniei defavorabile a preşedintelui despre candidat. Acest factor
deţinea funcţia de rector al unei universităţi private, iar preşedintele în
cauză desfăşura activităţi didactice plătite la acea universitate. Rezultatul a
fost că preşedintele şi-a modificat cu 180 grade poziţia iniţială şi a susţinut
activ propunerea de promovare, scoţând în evidenţă meritele şi calităţile
profesionale şi morale ale candidatului.
Quod erat demonstrandum, speţa de
mai sus fiind relevantă nu neapărat prin obiectul ei, ci mai ales prin
devoalarea unui mecanism şi a unui proces care în final, pot distorsiona
decizia unui judecător/procuror în exerciţiul funcţiei sale.De aceea credem că acest
factor de vulnerabilizare a deciziei magistratului trebuie contracarat,
mijlocul cel mai la îndemână fiind regândirea condiţiilor de participare a
magistraţilor la activităţi didactice, eventual acceptarea lor, dar fără plată
şi fără grade didactice, ipoteză din care nu judecătorul va mai ieşi dator
pentru că primeşte salariu de la avocatul decan, rector, ci acesta din urmă va
fi recunoscător magistratului pentru expunerile academice selecte şi benevole.
5. Detaşarea magistraţilor în funcţii din afara
sistemului judiciar
Considerentele
sunt similare celor de la punctul anterior, cu diferenţa că riscul îl
reprezintă aici apropierea excesivă şi neoportună faţă de oamenii politici şi
de afaceri. Detaşarea magistraţilor în orice alte funcţii din afara sistemului
judiciar, care nu pot fi decât în cadrul unor entităţi publice, îl plasează de
regulă pe magistrat într-o stare de subordonare ierarhică faţă de una sau mai
multe persoane, care pot fi şi de obicei aşa se şi întâmplă, oameni politici,
oameni de afaceri sau şi una şi cealaltă. Pentru că detaşarea nu poate fi
dispusă decât cu acordul magistratului este evident că acesta nu va accepta
detaşarea decât dacă are convingerea că acolo unde va fi detaşat îi va fi mai
bine şi se va bucura de un tratament
aparte, preferenţial, convingere pe care de regulă i-o asigură chiar cel ce
conduce structura unde magistratul urmează să fie detaşat. Găsim astfel pe
magistraţi prin Ministerul de Externe, prin ambasade, consulate, pe la tot felul
de oficii şi agenţii ale Statului cu meniri nedefinite dar consistent bugetate,
etc. În acest context este previzibil că în perioada de detaşare magistratul va
beneficia de o diversitate de facilităţi puse la dispoziţie de superiorul său
ierarhic, care, repetăm, este un om angrenat şi interesat politic sau economic.
Pentru toate aceste privilegii peste rând, magistratul nu are cum şi nici nu i
se cere să plătească pe loc. Problema este că rămâne dator celui care l-a
privilegiat şi la fel de dator rămâne şi după expirarea perioadei de detaşare,
când îşi reia atribuţiile de judecător/procuror şi când fostul superior
ierarhic, invocând vremurile de privilegiu, îi poate sugera privilegiatului
plata datoriei printr-o decizie profesională. Ceea ce este esenţial în acest
raport este că prin mecanismul detaşării magistratului se creează oportunitatea
pentru un terţ de a-l îndatora pe magistrat pentru ca mai apoi, pe baza principiilor reciprocităţii şi al
autorităţii, să speculeze şi să manipuleze această stare de îndatorare.
Eliminarea
acestui risc este relativ simplă: interdicţia pentru magistraţi de a fi
detaşaţi în afara sistemului judiciar.
6. Salariul magistratului
De fapt mai
corect spus ar fi contestarea salariului magistratului. Fără excepţie, atât din
perspectivă istorică, dar şi din perspectivă comparativă cu sistemele de drept
europene(toate), salariul magistratului a fost gândit şi acceptat la vârful
veniturilor salariale provenite de la bugetul statului, din considerente
evidente pe care le-am dezvoltat amplu în lucrări anterioare
şi pe care nu le reluăm. În România însă există o practică, promovată agresiv
mediatic, a partidelor politice şi a oamenilor politici, ce se manifestă
predilect în campaniile electorale, când, pe baza unor strategii populist-demagogice
premeditate şi bine conturate,
oamenii politici se întrec în a califica salariile magistraţilor ca fiind „nesimţite”
în raport cu cele ale majorităţii votante „sărace şi oneste” şi, omiţând
programatic să spună că tot ei au legiferat acele salarii şi să îşi asume
faptul, sugerează că magistraţii ar fi vinovaţi de faptul că beneficiază de
salarii atât de „nesimţit de mari” în comparaţie cu salariile „nesimţit de
mici” ale poporului în ansamblul său,
cerând cetăţenilor să îi voteze pe ei, oamenii politici, cu promisiunea că vor
remedia, tot ei, după ce vor fi ajuns la putere, această „inacceptabilă”
situaţie. Până acum o astfel de „promisiune” electorală nu a fost „onorată”,
dar nu din dragoste sau preţuire pentru magistraţi, ci din considerente obiective,
decidenţii politici fiind ei înşişi conştienţi că un cuantum consistent al
salariului magistratului nu constituie un privilegiu acordat acestuia, ci una
dintre condiţiile de bază ale asigurării unei justiţii independente şi a unui
stat de drept. Dintr-un alt unghi de analiză, specific temei de faţă, magistratul
nu poate avea certitudinea că la un moment dat conducerea cetăţii nu va fi
preluată de o grupare politică, pentru care considerentele populiste sau chiar
cele ideologice de grup să fie mai importante conjunctural decât cele ale unei
indispensabile independenţe personale a magistratului, inclusiv, sau mai ales
sub aspect material, grupare care să-şi propună amputarea salariului
magistratului către o medie bugetară. Probabil vor fi proteste ale asociaţiilor
de magistraţi, evident fără efecte, dar se va instaura în rândul magistraţilor
temerea unei perspective de nesiguranţă financiară, pentru înlăturarea căreia
magistraţii ar putea fi convinşi la nivel individual, asociativ profesional ori
de reprezentativitate instituţională(de exemplu CSM),
pe diverse canale de comunicare de către potenţii zilei, să devină maleabili
decizional, la simpla fluturare legislativă a securii amputatoare.
Este o formă de
şantaj instituţional ce poate fi evitată fie prin reconsiderarea atitudinii
populiste a combatanţilor politici, greu de crezut, fie prin garantarea
constituţională a salariului magistraţilor, lucru de care la fel ne îndoim.
7. Pensia de serviciu a magistraţilor
Este instituţia
care se bucură de acelaşi „tratament” contestatar din partea nu doar a
politicienilor, fiind calificată drept un privilegiu recunoscut magistraţilor.
Nu este, iar acesta nu este doar punctul nostru de vedere, ci şi cel oficial al
Curţii Constituţionale.Nu
vom intra în detaliile tehnice ale acestei instituţii mult blamate în ultima
perioadă. Amintim doar că pensia de serviciu constituie unul dintre mijloacele
stimulative de luptă împotriva fenomenului infracţional, de stimulare a
loialităţii şi onestităţii faţă de sistem, dar este şi parte componentă a
acelui deziderat final al oricărui magistrat, privit sub două mari direcţii:
prima, împlinirea profesională până la gradul maxim de instanţă supremă şi a
doua, garanţia materială a unei pensii asigurătoare în cuantum,
care să compenseze restricţiile şi interdicţiile impuse magistratului în timpul
activităţii şi să recompenseze o carieră exemplară într-o profesie supusă
permanent tentaţiilor şi presiunilor ofertante.
Aşa fiind şi văzându-se lipsit de perspectiva unei pensii al cărei cuantum nu
doar să îi asigure un rezonabil nivel de trai, dar şi să recompenseze onestitatea
sa faţă de sistem de-a lungul a peste 25 ani, magistratul poate fi mult mai
facil determinat ca prin exercitarea deformată a funcţiei sale să îşi „asigure”
venituri suplimentare pentru viaţa de pensionar. Sigur că se poate obiecta
asupra acestui argument în sensul că şi celelalte categorii profesionale ar
putea pretinde o pensie mare pentru că şi-au exercitat corect profesia.
Diferenţa majoră însă între magistraţi şi majoritatea covârşitoare a celorlalte
profesii este că magistratul se confruntă cotidian cu situaţii din care şi-ar
putea asigura liniştit veniturile pentru întreaga sa viaţă şi chiar a urmaşilor
săi şi nu cedează acestor tentaţii, în condiţiile în care ceilalţi nu au ocazia
să se confrunte cu astfel de situaţii, pentru simplul motiv că profesia lor nu
presupune o atare confruntare. În acelaşi timp, practicanţii altor profesii au
posibilitatea şi de a-şi completa veniturile prin alte activităţi lucrative,
dar şi de a se manifesta nestingherit în domenii interzise magistraţilor. Aşa
fiind, credem că se justifică o diferenţiere compensatorie între cei ce s-au
confruntat cotidian şi au dovedit rezistenţă la tentaţia de
a se îmbogăţi uşor şi repede, în considerarea printre altele şi a acestei
pensii de serviciu şi cei care nu au produs o asemenea dovadă, nu din vina lor,
ci pentru că profesia lor, cum arătam, nu i-a adus în faţa unor astfel de
încercări.
Pe scurt, pensia de serviciu a magistraţilor în raport cu majoritatea celorlalte
profesii este expresia distincţiei dintre „aş putea rezista” şi „am rezistat”.
Ca şi în cazul salariilor
magistraţilor, pentru evitarea oricăror intenţii de şantaj instituţional
colectiv la adresa magistraţilor, apreciem că se impune consacrarea constituţională
a pensiei de serviciu, ca de altfel pentru reciprocitate, consacrarea şi a
posibilităţii de pierdere a acesteia în cazul condamnării magistratului pentru
săvârşirea unei infracţiuni intenţionate în legătură cu exercitarea funcţiei.
S-ar putea presupune că din moment ce
a ieşit la pensie magistratul nu mai poate constitui comportamental o
vulnerabilitate tocmai pentru că a părăsit sistemul, dar presupunerea este
reală doar în parte. Este de necontestat că numeroşi judecători şi procurori,
fie după pensionare pentru limită de vârstă, fie după pensionarea anticipată,
au optat pentru practicarea avocaturii. În prezent accesul în avocatură pentru
foştii magistraţi nu diferă cu nimic în raport cu alţi doritori să exercite
această profesie, motiv pentru care foştii magistraţi ar trebui să se supună
unor draconice examene concurenţiale, dar şi unor referinţe din partea baroului
local. Chiar dacă acceptând că în plan concret bunăvoinţa decanului ori a avocaţilor
din conducerea baroului nu pot influenţa admiterea sau respingerea fostului
magistrat în avocatură, în plan subiectiv subconştient magistratul în
activitate va fi tentat la concesii mai mult sau mai puţin vizibile şi decisive
într-o cauză, faţă de cei care într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat
vor fi, la rândul lor mai maleabili cu cererea magistratului pensionar de a
practica avocatura. Este o formă tacită, nerecunoscută dar cunoscută, de
exercitare implicită a unei presiuni asupra magistratului în funcţie şi de care
acesta ar fi protejat dacă dreptul său de a practica avocatura, după o carieră
exemplară, nu ar mai depinde sub nicio formă de atitudinea subiectivă a celor
pe care îi cenzurează, avocaţii şi mai ales dacă această garanţie de continuare
a activităţii după pensionare ar fi consacrată la nivelul cel mai sigur, cel
constituţional. În altă ordine de idei, caracterul restrictiv al accesului în
avocatură pentru foştii magistraţi, poate fi fluturat ca o permanentă
recompensă virtuală de către decidenţii baroului pentru o „bună purtare” a
magistratului în diferitele ocazii în care cei doi, judecător/ versus avocat,
se întâlnesc profesional. Aceleaşi considerente şi condiţii sunt aplicabile şi procurorilor. Iată de ce
propunerea de accedere a magistraţilor pensionari în avocatură, fără alte forme
condiţionale este oportună şi se impune, credem, a fi statuată legal şi de ce
nu, pentru o garanţie suplimentară, chiar constituţional, în pofida unei
previzibile opoziţii, fireşti de altfel, a breslei avocaţilor.
9. Practica judiciară neunitară
Practica
judiciară neunitară constituie cel
mai „potrivit” cadru de exprimare a tot felul de soluţii bizare pe care
magistraţii le adoptă sub pretextul unei independenţe profesionale. De cele mai
multe ori astfel de soluţii nu ascund nimic, din perspectivă infracţională, ci
reprezintă rodul unor raţionamente şi logică de gândire „după colţ”, ale
magistratului respectiv, dovezi din nou ale unei recrutări defectuoase în
profesie. Există însă situaţii în care oricât ar fi de slab pregătit sau de
bizar în gândire magistratul, nu poate pronunţa sau adopta anumite soluţii,
fără a avea un minim suport probatoriu şi o acoperire minim credibilă a unui
text legal. Astfel de soluţii, diferite sau chiar opuse celor pronunţate
obişnuit în materia respectivă sunt justificate sub formula clasică „practică
neunitară”,
nu doar de cei ce le adoptă, ci şi de cei care vin eventual să le verifice în
urma unor eventuale sesizări, această formulă magică făcând să înceteze orice
analiză sau cercetare a magistratului. Este foarte adevărat că şi atitudinea
celui ce controlează, de a înceta cercetarea este justificată, pentru că
soluţiile magistraţilor sunt cenzurabile doar în căile de atac, orice alt
demers fiind calificat corect drept imixtiune în actul de justiţie. Iată de ce
orice eventuală fraudă ce s-ar ascunde în spatele unei soluţii neunitare este
practic imposibil de depistat.
Tot în acest
context al practicii judiciare neunitare semnalăm şi un alt aspect. Sub stindardul
unificării practicii, am constatat că o mare diversitate şi cantitate de cauze
sunt judecate în ultimă instanţă de Înalta Curte, devenită un fel de instanţă
de fond, ca volum de activitate, tocmai prin „generoasele” competenţe de
judecată ce i-au fost atribuite prin
lege,
ori care se intenţionează a-i fi atribuite.
Nu vom analiza aici oportunitatea unor astfel de decizii din perspectiva
eficienţei, a celerităţii ori a profilului profesional pe care ar trebui să îl
dezvolte o instanţă supremă(analiză, sinteză, cercetare, ca regulă, iar
judecata ca excepţie, nu invers), ci vom aborda tema prin prisma studiului de
faţă, a unei posibile vulnerabilităţi. În acest context reamintim că, în urma
unui defectuos proces de promovare la Înalta Curte, din punct de vedere al
vârstei celor promovaţi(35–40 ani),
actualii judecători ai Curţii, în majoritate covârşitoare, vor rămâne în
funcţie, până la retragerea la pensie, în medie circa 20-25 ani.
Coroborând datele de mai sus, vom constata că persoanele interesate(sursele) vor avea o sarcină mult uşurată
şi timp berechet prin această concentrare de competenţă la nivelul unui număr
mic de ţinte(aceleaşi, timp de circa
20-25 ani), pentru a-şi exercita procedeele şi tehnicile de persuasiune în
condiţiile şi formele deja amintite în cuprinsul Studiului. Iată de ce privim
cu rezervă demersurile, nefiresc de insistente uneori,
de centralizare ori exclusivizare a deciziei judecătoreşti irevocabile la
nivelul unei singure instanţe şi, implicit, a unui număr redus de decidenţi
magistraţi.
Iată de ce apreciem că descentralizarea deciziei irevocabile, ca regulă, la
nivelul tuturor instanţelor, în special a curţilor de apel, dar şi, într-o mult
mai mică măsură, la tribunale şi chiar judecătorii, ar reduce considerabil
riscul unei contorsionări decizionale a magistratului şi, oricum, ar face mult
mai dificile eventuale demersuri de persuasiune ori de şantaj, focalizate punctual
şi constant pe o ţintă anume, redusă din punct de vedere numeric, fiind evident
că este mult mai dificil să poţi „convinge” câteva mii de ţinte(magistraţi de la instanţe şi parchete, altele decât cele
supreme), în raport cu câteva zeci de ţinte,
membri(aproape eterni) ai unor complete
de judecată de la Înalta Curte.
Credem că soluţia
care ar evita riscurile de mai sus ar trebui să vizeze trei componente de bază:
1. legalizarea unui sistem de unificare a practicii judiciare care să angreneze
nu doar judecătorii Înaltei Curţi, ci şi pe cei din teritoriu şi de la care
magistratul să nu poată deroga decât sub sancţiune disciplinară;
2. descentralizarea ca regulă, a competenţei materiale de judecată de la
instanţa supremă către instanţele teritoriale, cu precădere curţile de apel,
precum şi eliminarea competenţei exclusive a Înaltei Curţi stabilită în raport
de demnitatea publică exercitată de persoana judecată; 3. crearea unei baze de
resurse umane, judecători cu grad de instanţă supremă, prin introducerea
mecanismului de promovare pe loc la curţile de apel,
bază care să asigure competenţa profesională a soluţionării oricăror litigii,
oricât de complexe ar fi acestea, la nivelul descentralizat al curţilor de
apel.
10. Factorul politic
Am antamat în
multe alte ocazii acest subiect, scoţând în evidenţă influenţa preponderent
negativă a oamenilor politici, nu doar a celor de la putere, asupra actului de justiţie. Aici vom aborda
raportul om politic-magistrat,
disociind între judecători şi procurori.
10.1. Sistemul de
garanţii profesionale adoptate în anul 2004 a creat judecătorilor(cu excepţia crucială
a promovării la instanţa supremă) un cadru real şi funcţional de existenţă şi exprimare
independentă. Judecătorul care nu este animat neapărat să promoveze la Înalta
Curte nu are nici un motiv să manifeste într-o formă sau alta politeţuri
excesive faţă de omul politic, sau să asigure acestuia un tratament
preferenţial din perspectivă profesională, pentru că legea i-a creat acele
condiţii de manifestare profesională şi i-a asigurat decenţa unei existenţe
materiale prezente şi viitoare(prin salariu şi pensie de serviciu), care să îl
protejeze de orice fel de formă de obedienţă ori slugărnicie faţă de omul
politic. Am exceptat promovarea la instanţa supremă de la acest sistem de
garanţii pentru că subiectivismul şi discreţionarismul procedurii de promovare
lasă loc multor speculaţii privind un eventual ajutor pe care omul politic l-ar putea acorda unui candidat, mai ales prin
blocul membrilor procurori ai CSM., aspect asupra căruia vom reveni.
În acest context,
apropierea şi implicit îndatorarea judecătorului în raport cu omul politic nu
mai constituie o problemă de sistem, ci rămâne strict o opţiune personală a
fiecărui judecător, în funcţie de caracteristicile temperamentale şi de
personalitate ale fiecăruia, ambiţii şi orgolii, de regulă imature şi meschine.
10.2. Cu totul alta
este situaţia procurorilor. Consacrarea prin chiar lege a dependenţei vârfurilor
parchetului, la numirea şi revocarea în/din funcţiile de conducere, faţă de
decizia discreţionară a omului politic, coroborată cu principiul subordonării
ierarhice în activitatea parchetului şi posibilitatea tot legală a vârfurilor
parchetului de a numi la rândul lor prin delegare în funcţiile de conducere din
sistemul parchetelor,
a condus la instaurarea unei percepţii publice solide asupra obedienţei acestei
instituţii şi a celor ce lucrează acolo, procurorii(cu precădere cei din
structurile centrale), faţă de oamenii politici care i-au numit în funcţii. În
ultimii 5-6 ani genericul om politic a fost personalizat, repetăm, la nivel de
percepţie publică, în persoana preşedintelui ţării, tendinţă oarecum
justificată de câteva coincidenţe faptice în care preşedintele previziona
acţiuni ale parchetului, împlinite sau confirmate întocmai ulterior, mai
devreme sau mai târziu, de responsabilii din parchete, de exemplu acţiunile ample
din vămile româneşti din anul 2011, presupusa fraudare masivă cu milioane de
voturi a referendumului din vara anului 2012, precum şi intervenţia publică
televizată a preşedintelui, intrată deja în mentalul colectiv: „nu e bine, domnule chestor”, urmată în
foarte scurt timp de chemarea la parchet a chestorului respectiv.
Această aparentă
obedienţă a parchetului şi a procurorilor, inclusiv a celor din C.S.M., s-a
repercutat negativ şi asupra Înaltei Curţi, cu precădere secţia penală, unde,
prin sprijinul consistent al blocului votant de procurori din CSM,
mulţi procurori în funcţie sau foşti au devenit prin promovare judecători ai
instanţei supreme, aducând cu ei în planul deciziei judecătoreşti, acel bagaj
de neîncredere şi suspicine publică la adresa imparţialităţii lor
şi a obedienţei în faţa omului politic decident.
Dacă această
percepţie publică are sau nu corespondent în realitate este o altă problemă.
Ceea ce contează este că, în egală măsură, trei instituţii ale statului, două
în mod direct, Parchet şi Preşedinte, iar a treia, Înalta Curte, prin ricoşeu, sunt
decredibilizate la nivelul percepţiei publice din cauza unor norme legale
neoportune ce consacră cu efecte în cascadă, triada suspiciunii generalizate:
1.dreptul omului politic de a decide componenţa conducerii la vârf a
parchetelor, 2. subordonarea profesională ierarhică a procurorilor şi 3. implementarea,
ca practică uzuală deja, a „subordonaţilor” în funcţia de judecător, inclusiv
la instanţa supremă. Soluţia de contracarare este foarte simplă în acest caz şi
anume adoptarea unui cadru normativ, de preferat chiar la nivel constituţional,
prin care 1.gestiunea exclusivă a resurselor umane din sistem să fie
atribuită unui organism profesional de tip CSM, înlăturând „contribuţia” omului
politic, 2.prin care să se asigure independenţa profesională a procurorilor de
o manieră similară cu cea a judecătorilor şi 3.disocierea clară a funcţiei de
judecător de cea de procuror, de la recrutare până la pensionare, în
sensul interzicerii trecerii dintr-o profesie în alta.
10.3. În general,
abordările care au vizat influenţa omului politic asupra magistraţilor şi a
actului de urmărire penală ori de justiţie s-au limitat la a analiza acest
raport numai la etapa în care omul politic deţinea o demnitate publică de
influenţă şi, mai puţin sau deloc, la etapa ulterioară momentului în care omul
politic a părăsit demnitatea publică, activând într-un mediu privat, de partid
şi/sau de altă natură.
Este unanim
acceptat că succesul unui efort colectiv depinde în mare măsură de încrederea
pe care membrii echipei o au unii în raport cu ceilalţi, pe de o parte şi de
încrederea şi autoritatea de care se bucură liderul echipei în faţa membrilor acesteia.
Putem accepta de aceea, pornind şi de la prezumţia de bună credinţă, că în
exercitarea atribuţiilor sale de numire a unor anumiţi magistraţi în funcţii publice, decidentul politic are în
vedere şi un anume grad subiectiv de încredere într-o anumită persoană,
încredere generată fie de experienţe personale anterioare, fie de o constantă
prestaţie publică pozitivă a celui nominalizat, fie de recomandarea unui grup
în care decidentul are încredere, etc. Pentru a justifica prezumţia de bună
credinţă, acest principiu al încrederii personale între cel ce numeşte şi cel
numit, trebuie dublat imperativ de cel al competenţei profesionale a celui
numit. În cazul magistraţilor singura cale obiectivă de cuantificare şi probare
a unei atari competenţe o constituie evoluţia în timp a magistratului în grade profesionale, în regim concurenţial, de
la stadiul de stagiar până la cel de instanţă supremă sau parchetul de pe lângă
aceasta, la care se pot adăuga eventual titluri ştiinţifice, experienţă
managerială pozitivă, activitate publicistică de specialitate, etc. Într-un
astfel de context, ecuaţia dintre cel numit şi cel ce numeşte este una echilibrată
şi firească şi nu generează, la nivel de percepţie publică, suspiciune cu
privire la verticalitatea celui numit, ajuns în acea funcţie ca rezultat firesc
al unei evoluţii profesionale anterioare constant performante pe scara
ierarhiei judecătoreşti. Cel numit nu ar avea, în condiţiile arătate, niciun
motiv să fie dator cuiva pentru numirea sa în funcţie, funcţie ce nu este
cerută, ci acceptată şi care vine, repetăm, tocmai ca o recunoaştere a
caracterului şi competenţei, dovedite în timp, a candidatului.
Suspiciunile apar însă atunci când acest
echilibru este vădit deformat prin acţiuni ale omului politic decident, fie
prin demersuri legislative, fie prin acte de decizie unipersonală ori
colectivă. Câteva exemple sunt sugestive: prin Legea nr. 247/2005 a fost
modificată Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor în sensul că a
creat, fără a argumenta,
posibilitatea legală de promovare la Înalta Curte a judecătorilor de tribunal,
fără ca aceştia să mai parcurgă treapta concurenţială a promovării la curtea de
apel;
prin aceeaşi lege nr. 247/2005 a fost modificată şi Legea nr. 304/2004 de
organizare judiciară care a creat posibilitatea ca procurori cu grade
inferioare, de parchet de pe lângă judecătorie ori tribunal, să acceadă direct,
doar pe baza unei discuţii numită preţios interviu,
la Parchetul General,
nu doar în funcţii de execuţie, ci şi de conducere.
Ridicarea peste noapte a acestor categorii de magistraţi la funcţii şi nivele
de decizie pentru care nu deţineau atestarea de parcurs profesional
concurenţial şi la care nici măcar aceştia nu tindeau decât în perspectiva
multor ani viitori de activitate exemplară certificată prin evaluări
instituţionale periodice, a rupt acel echilibru de care aminteam mai sus şi a
dat naştere speculaţiilor şi suspiciunilor. Acestea vizau faptul că, primind cu
titlu de cadou din partea omului politic poziţii cheie în cadrul sistemului, privilegiate
consistent material, financiar şi de autoritate, cei cadorisiţi, conştienţi că
acele poziţii, deşi nu li se cuvin prin prisma nivelului de acumulări
profesionale, le-au fost totuşi puse la îndemână, vor rămâne în mod vădit
îndatoraţi profund celui care a făcut posibilă avansarea peste rând, omul
politic. Chiar şi aşa, presupunem în baza aceleiaşi prezumţii de bună credinţă
că omul politic decident împreună cu echipa sa constituită în condiţiile de mai
sus acţionează exclusiv în interesul public. Vine însă momentul în care omul
politic pierde sau renunţă la poziţia sa de decident public şi se retrage în
cadrul unei entităţi private de partid sau de orice altă natură, unde însă
inevitabil îşi păstrează intact ascendentul faţă de cei pe care el şi numai el i-a
„creat” şi numit în posturi cheie ale sistemului, iar aceştia la rândul lor
rămân pe măsură de îndatoraţi „creatorului” lor, cel care i-a favorizat peste rând în ierarhia
profesională şi fără sprijinul căruia nu ar fi putut să existe şi să activeze la
cele mai înalte trepte de expunere profesională. Este aproape previzibil în
acest context ca la rândul lor, „creaţii” (va face istorie probabil formularea „cei
cu naşul în suflet”) să se manifeste potrivit principiului reciprocităţii,
analizat în supra, în sensul de a plăti serviciul primit, în condiţiile în care
însă de data aceasta interesul funcţiei lor publice nu mai coincide cu
interesul privat al „creatorului”. Aceasta chiar este o problemă ce trebuie
avută în vedere, cu consecinţe mult mai grave decât ipoteza în care omul
politic aflat temporar într-o funcţie publică îşi aserveşte diverşi factori de
decizie din sistemul judiciar. Dacă în această ultimă ipoteză riscul aservirii
este unul temporar, doar pe durata deţinerii funcţiei publice de către omul
politic, în ipoteza creării unor reţele de îndatoraţi
în sistemul public se creează un dublu risc: 1.al transformării acestora în
„cârtiţe” cu activitate permanentă sau la nevoie şi 2. al subordonării pe
termen lung a sistemului public unor interese private de grup.
Iată de ce
principiile evoluţiei profesionale din treaptă în treaptă, cu stagii de vechime
şi promovare concurenţială pe baza unor criterii obiective de evaluare
periodică, trebuie securizate la nivel constituţional, pentru evitarea oricăror
inovaţii legislative de natura celor prevăzute de Legea nr. 247/2005, prevederi
ce se impune a fi urgent abrogate.
11. Mecanismul de cooperare şi verificare(MCV) şi
Comisia Europeană
Şi acest subiect
a mai fost tratat pe larg în alte lucrări anterioare, dar nu neapărat din
perspectiva unei vulnerabilităţi a sistemului de justiţie din România. Aşa cum
a fost conceput iniţial,
MCV părea a avea efecte benefice atât pentru justiţia din România cât şi pentru
partenerii săi europeni, urmărind în esenţă o compatibilizare a normelor şi
instituţiilor româneşti cu cele europene prin prisma aderării la Uniunea Europeană
în anul 2007. Poate din cauza ineditului acestui mecanism, poate dintr-o
subestimare a dificultăţilor sau poate dintr-o supraestimare a resurselor, sau
poate din cauza tuturor acestora la un
loc, evoluţia ulterioară a proiectului în etapa punerii sale în aplicare a
dovedit că nu s-a avut în vedere un aspect esenţial şi anume că un asemenea
proiect trebuie încredinţat profesioniştilor domeniului, iar nu unor ocupanţi
de conjunctură ai unor posturi de decizie administrativă şi/sau politică şi a
camarilei aferente acestora, referindu-ne aici nu doar la partea română ci şi,
în bună măsură şi la cea europeană. La o primă vedere, afirmaţia ar putea părea
nedreaptă faţă de cei implicaţi. Nu este. Privind retrospectiv, constatăm că
prin prisma stării actuale de eficienţă şi credibilitate a sistemului judiciar
românesc, MCV-ul constituie un eşec, iar eşecul, ca orice eşec trebuie asumat
de către cei ce s-au ocupat de el, de MCV, fie ei români sau nu. Abordarea
greşită din partea română nu s-a rezumat doar la selectarea şi desemnarea celor
ce au compromis o iniţiativă în principiu benefică, ci şi la adoptarea ca
regulă de bază în raporturile cu reprezentanţii Comisiei Europene, a unei
atitudini de şcolar neştiutor şi umil faţă de profesorul său european. România a
beneficiat şi beneficiază şi în prezent de destul de mulţi specialişti în
diversele domenii ce au constituit obiect de „colaborare” cu instituţiile
europene în materie de justiţie. Capacitaţi corespunzător, aceşti specialişti
români nu ar avea nici un fel de problemă de a susţine de pe poziţii de
egalitate şi respect reciproc, cu rezultate previzibil pozitive, nu doar
profesionalismul dialogului cu CE, ci şi prestanţa acestuia. Din păcate,
românii desemnaţi, chemaţi ori invitaţi să colaboreze la nivel decizional sau
doar informal au fost, poate nu toţi şi cu siguranţă nu toţi în aceeaşi măsură:
fie preocupaţi în principal să-şi păstreze posturile publice ori de
vizibilitate şi influenţă publică şi consistent privilegiate(europarlamentari,
parlamentari, miniştri, secretari de stat, membri CSM, directori pe la diverse
agenţii, şefi de comisii de tot felul, parte a societăţii civile, parte dintre jurnalişti,
grupuri autointitulate de elită intelectuală
şi/sau profesională, etc.); fie neglijenţi; fie oportunişti; fie neştiutori;
fie obedienţi;
fie naivi, adevărul e că nici nu mai contează foarte mult acum, decât poate
prin prisma unor eventuale răspunderi viitoare. La rândul lor reprezentanţii
europeni au fost desemnaţi pe baza unor criterii doar de ei ştiute, îndeplinind
ca profesie de bază funcţii de judecător, procuror ori funcţionari de carieră
în ţările lor de baştină şi tocmai de aceea obiectiv, niciunul dintre ei nu era
şi nici nu avea cum să fie familiarizat, prin prisma ocupaţiilor lor cotidiene,
cu sistemul de justiţie din România şi cu atât mai puţin cu carenţele sale. În
acest context în care cel ce recomanda ceva nu ştia foarte clar de ce recomanda
acel ceva, iar cel ce primea recomandarea, din neştiinţă ori pe bază de
interese personale şi/sau de grup, nu avea alt scop în viaţă decât să-l laude
pe cel ce formula recomandarea şi să o pună în aplicare, prin pârghii de forţă
decidentă ale sale sau ale grupului ce l-a propulsat, cu rezultatul de regulă
al contorsionării sistemului,
eşecul MCV era previzibil.
În lipsa unei
modificări radicale a modului de abordare al MCV, viitorul acestuia este la fel
de previzibil: formalism, ineficienţă, ipocrizie. Iată de ce am apreciat că
acest MCV nu numai că nu constituie în prezent un beneficiu, dar a devenit în
timp o vulnerabilitate în plus pentru sistemul judiciar românesc. Transformarea
lui pozitivă nu ar trebui să fie foarte dificilă în opinia noastră, dar
demersul în acest sens va trebui să înglobeze voinţa şi eforturile conjugate şi
reale ale celor ce decid soarta României, fie că se află la Bucureşti ori la Bruxelles. Nu am folosit
întâmplător formularea condiţional negativă „nu ar trebui”. Dificultatea constă
în parcurgerea prealabilă a acelei etape a recunoaşterii şi asumării eşecului,
nu doar în România, unde oricum fiecare dă vina pe celălalt, guvernul şi
parlamentul pe justiţie, justiţia pe politic, judecătorii pe procurori şi
invers, iar preşedintele pe toţi, ci şi la Comisia Europeană
unde ar trebui justificaţi 5-6 ani de irosire a timpului şi a banilor, de
justificat criteriile de selecţie a experţilor şi desemnarea acestora în componenţa
diverselor delegaţii trimise în România, evaluarea misiunilor şi a surselor
folosite pentru întocmirea rapoartelor anuale, etc.
Din punct de vedere tehnic, apreciem că pentru
viitor partenerul european din cadrul MCV nu trebuie să mai fie reprezentat de
specialişti dintr-o mulţime de ţări, cu tot felul de idei şi iniţiative
specifice ţărilor lor şi care să pretindă, cu susţinerea garantat entuziastă şi
necondiţionată a părţii române, implementarea tale quale a tot felul de norme din dreptul şi sistemul lor în
dreptul şi sistemul nostru.
Considerăm că dialogul cu experţi ai unei singure ţări U.E., de exemplu
Germania,
delegată de Comisia Europeană pentru a o reprezenta în cadrul MCV, dialog
derulat pe baza unor programe sectoriale discutate bilateral cu partea română,
coroborate într-o viziune unică de parteneriat convenit şi nu impus, ar
constitui, desigur sub condiţiile de abordare a cooperării în termeni opuşi celor de până acum, o soluţie
real eficientă.
12. Lipsa unui reper de încredere
În prezent conform art. 107 Legea nr. 161/2003 „magistraţii au obligaţia de a aduce de îndată la
cunoştinţa preşedintelui instanţei sau, după caz, a procurorului general în
subordinea căruia funcţionează, orice ingerinţă în actul de justiţie, de natură
politică sau economică, din partea unei persoane fizice sau juridice ori a unui
grup de persoane”. Art. 75 din Legea nr. 303/2004 prevede doar facultatea şi nu
obligaţia magistraţilor de a informa asupra imixtiunilor în activitatea lor.
Indiferent
însă de forma îmbrăcată, drept sau obligaţie, demersul magistratului trebuie să
se îndrepte către cineva, în cazurile de mai sus către conducerea unităţii unde
activează magistratul. Problema reală care se pune este ce face magistratul
dacă nu are încredere în conducătorul unităţii ori dacă tocmai conducătorul
unităţii este cel ce îl presionează pe magistrat, situaţii deloc teoretice.
În altă ordine de idei
dificultatea demersului magistraţilor de a „denunţa” tentativele de imixtiune, la CSM de exemplu, este sporită
de imposibilitatea dovedirii ingerinţelor, care niciodată nu sunt publice,
de impedimente de ordin moral, „presiunile” (nu neapărat în sensul de violenţă
sau ameninţare) venind din anturajul magistratului (vecini, prieteni, rude,
colegi, etc.), ori de reţinerea magistratului de a se angrena într-un vârtej de
anchete, întrebări, declaraţii, în ipoteza în care se adresează public şi
oficial unei entităţi care să îl apere. Toate acestea sunt realităţi de viaţă
profesională şi personală ale magistratului şi, bune sau rele, există şi trebuie
avute în vedere, iar abordările simpliste cu explicaţii puerile pentru lipsa
unor „denunţuri” din partea magistraţilor, potrivit cărora dacă „astfel de demascări nu au avut loc înţelegem
fie că manifestările respective nu au existat, fie că judecătorii sunt
caracterizaţi prin frică şi atunci nu merită să exercite această înaltă
funcţie”, trebuie evitate şi sancţionate.
În
aceste condiţii apare firesc întrebarea: cum procedează magistratul accesat
într-o formă sau alta(oferte, ameninţare, şantaj), dacă se teme să semnaleze
oficial un incident ori nu îl poate dovedi? Cui se adresează? În prezent
nimănui, pentru că nu există o entitate consfinţită legal, căreia magistratul
să i se adreseze în condiţii de confidenţialitate şi încredere instituţională(diferită
de încrederea inspirată de exemplu de un prieten apropiat, sau de un psiholog,
dar care nu te pot ajuta cu nimic) şi care să fie obligată/abilitată să
acţioneze de asemenea manieră încât să asigure şi protecţia magistratului
accesat, dar şi soluţionarea situaţiei sesizate, prin mijloace instituţionale.
Nu trebuie
confundat demersul de faţă în sensul că ar sugera reînfiinţarea acelor funcţii
de lucrător contrainformativ ce existau la nivelul tuturor unităţilor publice
anterior anului 1989, care aveau o cu totul altă menire, de regulă stimularea şi
procesarea delaţiunii, dar consacrarea unei persoane, poate chiar judecător,
care să fie abilitat să preia sub condiţia confidenţialităţii sesizări ale
magistraţilor referitoare numai la propria lor persoană, nu la
altele şi să le transmită spre soluţionare, pe baza unei proceduri
strict determinate, unor entităţi stabilite tot prin lege, este de luat în
consideraţie.
III. Concluzii
Studiul
de faţă nu este menit să acuze, să discrediteze ori să aducă atingere
demnităţii vreuneia din categoriile analizate, ci doar să atenţioneze, iar
situaţiile cercetate nu constituie neapărat generalităţi, dar există, se
manifestă şi au potenţialul dezvoltării în lipsa măcar a unei atenţionări.
Judecător dr. Ion Popa,
Curtea de Apel Bucureşti
A se vedea K. Hogan, J. Speakman, op. cit.,
p. 213: „obiectivul fundamental al
persuasiunii mascate constă în a-ţi face ţinta să se deplaseze de acolo de unde
este acum, acolo unde vrei tu să fie, cu cooperarea sa. Numim acest lucru
„direcţionarea deciziei”.
A se vedea Raportul de evaluare a
integrităţii morale, întocmit la nivelul anului 2004 în rândul judecătorilor.
4% dintre magistraţi au răspuns că li s-a oferit mită(sondajul nu cuprindea şi
întrebarea dacă au şi primit atunci când li s-a oferit), iar 14% au răspuns că
au cunoştinţă de primirea de bani sau foloase necuvenite de către colegii lor.
A se vedea în acest sens prof. univ.dr.
Tudorel Badea Butoi, Psihologie
judiciară, Tratat universitar, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2008,
precum şi Kevin Hogan, James Speakman – Persuasiunea
mascată. Tactici şi trucuri psihologice pentru învingători, Editura Meteor
Press, Bucureşti, 2008.
A se vedea în acest sens piramida lui Maslow,
piramida nevoilor ori a trebuiţelor umane, asupra căreia vom reveni.
A se vedea K. Hogan, J. Speakman, op. cit.,
p. 75: „trăieşti într-o epocă în care toţi cei pe care-i întâlneşti vor ca
totul să fie mai bun, mai ieftin, mai rapid şi mai facil...Promiterea unui
rezultat rapid, facil şi mai bun îţi va aduce deseori cooperarea ţintei
tale...pentru că oamenii vor cutare lucru acum,
pentru că, în general, oamenii sunt leneşi şi pentru că oamenii consideră că au
dreptul la mai bine. Aceste trei şmecherii au cea mai mare putere când sunt
combinate”.
A se vedea prof. univ.dr. T. Butoi, op.cit.,
p. 333: „...trebuie să recunoaştem că
indivizii sunt inegali dacă îi privim prin prisma înzestrării native( nu sunt
toţi la fel de educabili şi nu învaţă cu toţii la fel, că oamenii provin din
medii sociale neomogene(aceste medii produc tipuri deosebite, cu necesităţi şi
motivaţii diferite). Magistratul este o fiinţă umană care are şi el o anumită
rezistenţă faţă de interdicţiile legale sau morale. Prescripţiile imperative
pot fi încălcate atunci când intervin conjuncturi favorabile, ocazie cu care
rezistenţa individului faţă de tentaţii dispare. Tentaţia de a încălca legea în
vederea obţinerii unor avantaje facile a existat dintotdeauna şi ea devine mai
mare atunci când împrejurările favorabile se generalizează la nivel de
societate. Este cazul societăţii româneşti care, prin neasigurarea unor
condiţii minime, obiective pentru înfăptuirea corespunzătoare a actului de
justiţie, favorizează apariţia germenilor corupţiei, incorectitudinii,
subiectivismului”
A se vedea I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în
România, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 119: „…apreciem necesară, utilă şi obligatorie o
abordare specifică şi exclusivă a modalităţilor de dobândire, în timp, a
funcţiei de magistrat de către femei, cu referire predilectă la femeia
judecător, ca semn al respectului şi consideraţiei cuvenite acesteia, întrucât
procesul devenirii sale este semnificativ diferit de cel al bărbatului
magistrat într-un sens care le-a nedreptăţit, neîndoielnic, nu doar din
perspectivă profesională…Prima lege care a consfinţit expres posibilitatea că
femeile pot deveni judecător a fost Legea nr. 34/1945 privitoare la unele
dispoziţiuni speciale de organizare judecătorească, în care, în art. VIII alin.
(2) se statua că „în condiţiunile acestui text, vor putea fi numite în
magistratură şi femei”. Primele femei judecător din România au depus jurământul
pe data de 18. 02. 1945. Redăm mai jos, în parte, alocuţiunea rostită cu acea
ocazie de ministrul justiţiei din acea vreme, Lucreţiu Pătrăşcanu: „... una din
revendicările de bază ale democraţiei consecvente a rămas până în ziua de
astăzi asigurarea deplinei egalităţi... între femei şi bărbaţi. Este o
revendicare de bază pentru că nu se poate crea un regim democratic, sincer şi
real, fără atragerea masivă şi fără rezervă a elementului feminin în toate
domeniile vieţii publice, pe o treaptă egală de preţuire. Chiar acest modest început
a necesitat însă străduinţă, pentru că spiritul conservator şi prejudecăţile
sunt adânc înrădăcinate la noi. Deschizând elementelor feminine calea
magistraturii, rupând încă o barieră care le era pusă în cale, am acţionat pe
planul luptei pentru democratizarea României...”.
A se vedea K.
Hogan, J. Speakman, op. cit., p. 195 : „suntem fiinţe afective. Trăirile
afective ne călăuzesc fiecare moment în starea de veghe. Nu gândim logic; cu
toate că logica joacă un rol în luarea multor hotărâri, e întotdeauna unul
secundar...Pur şi simplu reacţionăm afectiv la mediul în care trăim. În asta
constă puterea ta în jocul persuasiunii. Înainte de a încerca să foloseşti
forţa trăirilor afective, trebuie să înţelegi cu
adevărat obiectivele ţintei tale. Fără a cunoaşte corect acest lucru, orice
predicţie vei face cu privire la modul cum va reacţiona ţinta la un anumit
stimul va fi, foarte probabil, eronată”. A se vedea într-un sens similar conf. univ. dr. Ana
Maria Georgescu, Studiu asupra percepţiei
populaţiei privind problematica de gen,
Universitatea Petru Maior din Târgu-Mureş. Sondajul efectuat în cadrul
Studiului, în care se solicita celor chestionaţi să indice trei trăsături tipic
masculine/feminine, a relevat că femeilor le-au fost recunoscute caracteristici
spirituale,
în timp ce bărbaţilor le-au fost atribuite caracteristici fizice, trupeşti.
A se vedea Abraham Maslow(1908 – 1970),
psiholog american, cunoscut ca fiind cel ce a pus bazele teoriei ierarhiei
nevoilor umane. Piramida lui Maslow(piramida trebuinţelor, a nevoilor) situa pe
prima treaptă nevoile elementare biologice, pe treapta a doua nevoia de
siguranţă, de protecţie, pe treapta a treia nevoi sociale, de apartenenţă la un
grup, nevoia de iubire şi afecţiune în cuplu şi din partea celor apropiaţi, pe
treapta a patra nevoia de individualizare, de stimă şi
recunoaştere şi pe treapta a cincea nevoia de auto-realizare.
A se vedea K. Hogan, J. Speakman, op. cit.
p.81: „ne plac oamenii despre care credem
că sunt la fel ca noi...Ne împrietenim repede cu ei....Nutrim cu toţii o
dorinţă profundă de a fi agreaţi. Din acest motiv, prietenii poartă deseori
haine foarte asemănătoare, se mişcă în aceleaşi cercuri sociale şi chiar au
maşini asemănătoare. Vrem să fim agreaţi, aşa că gândim, acţionăm şi facem la
fel ca prietenii noştri”.
A se vedea K.
Hogan, J. Speakman, op. cit. p. 29: „frica e un lucru în privinţa căruia
suntem cu toţii programaţi fie să ne luptăm , fie să fugim de ea....Nimănui
nu-i place să simtă frică. Frica poate realmente să motiveze oamenii aşa cum puţine
alte lucruri pot s-o facă”;
A se vedea K.
Hogan, J. Speakman, op. cit. p. 109 – 110: „uneori, să fii cel mai persuasiv
om înseamnă să fii cel mai flexibil. Flexibilitatea este esenţială nu doar în
ceea ce priveşte tacticile sau trucurile pe care le foloseşti pentru a obţine
ceea ce vrei, ci şi calea pe care o urmezi ca să ajungi la ţelul tău.
Capacitatea de a empatiza cu alţii este esenţială. Dacă ţinta nu consideră că
eşti empatic şi că-ţi pasă sincer şi neprefăcut, încercarea ta de persuasiune
va eşua...Ce este empatia? E capacitatea de a înţelege, de a vedea lucrurile
din punctul de vedere al altora, de a te pune o vreme în situaţia lor. Când
poţi face asta şi, mai important,când celălalt te percepe în această lumină,
vei avea instantaneu mai multă eficienţă în a-l convinge să-ţi adopte modul de
a gândi”
A se vedea K. Hogan, J. Speakman, op. cit.,
p. 9: „o cale aproape certă de a dobândi credibilitate constă în a lua act de
punctul de vedere al celeilalte persoane...Mai mult chiar, adoptă acea poziţie.
Simte ce simte celălalt. El se va deschide în mod spectaculos şi va fi aproape
complet lipsit de apărare. Te va percepe ca fiind interesat de un rezultat
corect şi drept. Ajuns aici, poţi începe să-ţi afirmi propria poziţie sau
propriul punct de vedere şi celălalt va fi mult mai receptiv”.
A se vedea
în acest sens şi Robert Cialdini, psiholog, Totul despre psihologia persuasiunii, Editura Bussines Tech, 2008.
Autorul a identificat un număr de 6 principii ale mecanismelor de influenţare: principiul
angajamentului prin care se urmăreşte determinarea ţintei de a lua o
atitudine; principiul reciprocităţii – ţinta va crede că acceptă cererea
ca răspuns la un comportament binevoitor al partenerului şi va răspunde
printr-un serviciu mai mare decât cel primit, strategia presupunând ca anterior
formulării cererii, subiectului să i se ofere ceva; principiul validării sociale,
ce presupune convingerea ţintei că alţii, aflaţi în situaţii asemănătoare, ar
accepta cererea; principiul autorităţii trebuie să convingă ţinta de poziţia de
autoritate a celui ce formulează cererea; principiul rarităţii – subiectului i
se induce credinţa că ceea ce i se oferă este foarte greu de găsit; principiul
atractivităţii, în baza căruia prin linguşire şi laude constante sursa devine agreată şi simpatizată de către
subiect. Pentru o analiză detaliată a acestor principii a se vedea Ştefan
Boncu, op. cit., Capitolul 18, Tehnici de
influenţă interpersonală.
A se vedea K. Hogan, J. Speakman, op. cit. p.
84: „grupul înseamnă putere. Ne place să
aparţinem la o structură Dorinţa de conformism faţă de un grup este atât de
puternică, încât poate duce chiar la comportamente de tip clişeizat”. A se
vedea în detaliu asupra conformismului individului faţă de grup, Ştefan Boncu,
op. cit., Capitolul 10 – Conformismul.
A se vedea K. Hogan, J. Speakman, op. cit., p.
104 : „există momente când e foarte
important să te asiguri că ţinta ta îşi respectă hotărârea de a te urma şi
întreprinde acţiunile pe care i le ceri. Ca să te asiguri că ţintele merg până
la capăt, pune-le să scrie asta pe hârtie...Când le determini să scrie pe
hârtie că vor face un anumit lucru, asta măreşte dramatic şansele ca ele să
facă într-adevăr acel lucru. Actul scrisului este o formă de angajare”.
A se vedea în acest sens situaţiile cel puţin
ciudate în care membrii CSM(unii) s-au acuzat reciproc de partizanat politic,
pornind de la unele iniţiative ale conducerilor executive ale Consiliului în
anii 2012 şi 2013, de a emite mesaje în spaţiul public în numele Consiliului,
în condiţiile în care Plenul instituţiei nu numai că nu era consultat, dar nici
măcar informat în prealabil. Pentru o analiză detaliată a limitelor de
manifestare a competenţei conducerii executive a CSM în raport cu Plenul
instituţiei, I Popa, Consideraţii asupra
legalităţii unor decizii adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii în
materia raporturilor de muncă, publicată
în Revista română de Dreptul Muncii nr. 3/2008.
A se vedea Decizia nr. 684/2005 a Curţii
Constituţionale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177
din 23.02.2006.: „pensia de serviciu a
magistraţilor a fost stabilită în scopul creşterii atractivităţii profesiei, al
asigurării stabilităţii în aceste funcţii şi al recompensării privaţiunilor şi
incompatibilităţilor pe care le impune exercitarea acestora”
A se vedea
un punct de vedere în sensul celui de faţă în legătură cu pensia de
serviciu a magistraţilor. D.Lupaşcu, I. Popa, D. Schlafen, Studiu asupra
revizuirii Constituţiei în domeniul justiţiei, varianta II, publicat în
Supliment la Revista Română
de Drept Public, nr. 1/2013.
A se vedea în detaliu asupra acestui aspect,
I. Popa, Promovarea magistraţilor la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – proces evolutiv sau conjunctură ?,
Revista Română de Dreptul Muncii, nr. 7/2012, p. 83 – 97.
Este foarte probabil ca exemplele pe care le
vom evoca aici să nu aibă nicio legătură cu subiectul de faţă, iar persoanele
nominalizate să fie de totală bună credinţă, dar considerăm că propunerile
formulate de acestea pot fi analizate şi din perspectiva unor vulnerabilităţi.
Mai exact, este vorba de două intervenţii publice la începutul lunii iunie
2013. Prima se referă la propunerea preşedintelui Asociaţiei Române a Băncilor,
Radu Graţian Gheţea, ca litigiile privind clauzele abuzive din contractele
bancare să fie judecate de „o instanţă superioară”, iar cea de a doua priveşte propunerea
europarlamentarei M. Macovei, care a opinat că în viitoarea Constituţie „competenţa de judecare a parlamentarilor să
rămână la ICCJ
chiar dacă cel trimis în judecată îşi pierde calitatea de parlamentar în timpul
mandatului, între două mandate sau nu mai devine parlamentar”,. Repetăm, nu sunt acuze, ci doar expunerea
unor propuneri publice, pretabile însă la analize din perspectiva temei de faţă,
poate nedrept pentru emitenţi, deşi în
privinţa europarlamentarei, în baza antecedentelor sale de manifestare în plan
public, atitudinal şi decizional, se impune multă, multă circumspecţie.
Am propus un astfel de proiect, înaintat
chiar şi către CSM şi care, în circa 2 ani ar rezolva, fără costuri
suplimentare, problema practicii neunitare, prin înfiinţarea unor comisii
create special în acest scop la nivelul curţilor de apel şi al instanţei
supreme, membrii judecători ai acestora urmând să desfăşoare în perioada
numirii în comisie doar acest gen de activităţi, cu degrevarea de sarcinile ce
rezultă din activitatea obişnuită în sala de judecată.
A se vedea I. Leş, Consideraţii privind statutul judecătorului..., în „Curierul
judiciar” nr. 6/2003, p. 107, unde reputatul profesor se referă la acei
judecători care „caută, prin diferite
mijloace, să se afle în preajma unor partide politice sau a unor lideri
influenţi, care le-ar putea asigura promovarea în profesie sau în menţinerea în
funcţiile de conducere”. A se vedea în sensul unor analize detaliate în
materie, Şt. Boncu, op. cit.,
Capitolul 17 – Obedienţa, precum şi
Ivan Vasile Ivanov, op. cit., Titlul
VII – Slugărnicia. În acelaşi
context, chiar dacă nu se referă la un magistrat, dar semnificativ prin prisma
ascendentului omului politic asupra funcţionarului slugarnic şi obedient, vom
prezenta următorul exemplu real. Un fost secretar de stat din Ministerul
Justiţiei se afla în tribuna unui stadion, într-un judeţ al ţării, împreună cu alte
multe persoane. I-a fost prezentat un foarte potent, economic şi politic, om
local, care, foarte îndatoritor s-a simţit obligat la rândul său să-i prezinte oaspetelui important de la Bucureşti pe cineva. A
făcut cu mâna unei persoane aflate la mică distanţă şi i-a şi strigat: „băi p…ică, ia vin băi pân-aici”. Foarte
îndatoritor şi umil, cel în cauză s-a executat imediat, iar când a ajuns lângă
cei doi, potentul om local a făcut prezentările: „Domnule ministru, aista-i
prefectul nostru”.
A se vedea în sensul nevoii de disociere a
funcţiei de judecător de cea de procuror în parcursul evoluţiei profesionale a
celor două categorii, pe baza inclusiv a unei psihologii diferite de abordare a
actului de justiţie, D.Lupaşcu, I. Popa,
D. Schlafen, Studiu asupra revizuirii Constituţiei în domeniul justiţiei,
varianta II, precum şi prof. univ.dr. Tudorel Badea Butoi, op. cit., p. 330: „nu este recomandabilă bănuiala excesivă pentru că astfel judecătorul se substituie procurorului, încălcându-se principiul
imparţialităţii. Îndoiala prezentă într-un grad exagerat de mare determină
alterarea procesului de formare a convingerii intime a judecătorului. Acesta
din urmă va dovedi o rigiditate nerecomandabilă unui profesionist, va deveni o
persoană pentru care argumentele apărării nu vor avea sorţi de izbândă, fiind
total neglijate, în schimb acuzarea va fi demnă de crezare în totalitate.
Adoptarea unei asemenea atitudini va duce în mod inevitabil la rutină, la
absenţa raţiunii în activitatea de
punere în aplicare a prevederilor legale, deoarece judecătorul care se va afla
în aceste situaţii va proceda la aplicarea unor analogii superficiale , nu va
ţine seama de multitudinea realităţilor concrete”.
A se vedea pentru o
amplă detaliere a acestui aspect şi a consecinţelor sale, Ion Popa, Nulitatea hotărârilor şi a altor acte
pronunţate de către magistraţii numiţi,delegaţi, promovaţi sau menţinuţi în
funcţie potrivnic legii, revista
Dreptul nr.9/2008.
A se vedea Decizia 2006/928/CE a Comisiei
Europene din data de 13. 12. 2006, de stabilire a unui mecanism de cooperare şi
de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor
obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al
luptei împotriva corupţiei (JO L 354, 14.12.2006, p. 56), document ce permite „Comisiei să conlucreze îndeaproape la nivel
politic şi tehnic cu autorităţile române pentru a monitoriza şi evalua
progresele realizate de România, precum şi pentru a-i furniza consiliere
tehnică şi sprijin financiar”.
A se vedea în sensul unor analize detaliate a
Rapoartelor anuale elaborate de Comisia Europeană în baza MCV, I.Popa, CSM – de la succes instituţional…., p.
199-212, precum şi acelaşi autor, Studiul Reputaţia,
condiţie a dobândirii şi exercitării funcţiei de magistrat, publicat în Revista Română de Dreptul Muncii
nr. 8/2009.p.50-51.